Cighid, lagărul de exterminare a copiilor cu handicap

Cighid, lagărul de exterminare a copiilor cu handicap

Aduși din leagăne, cu diagnostice grave, copiii cu handicap sever ajungeau la Cighid pe moarte. În clădirea ce le servea drept adăpost erau 120 de paturi. În fiecare an, 60 de copii se stingeau, iar în locul lor veneau alți copii trimiși să moară.

137 de victime

Majoritatea celor decedați aveau trei ani. Cighidul era un lagăr de exterminare: copiii cu handicap erau trimiși, practic, să moară, uciși prin indiferență.

Aici s-au stins în total 137 de copii, iar cei care au supraviețuit au reușit doar pentru că au avut șansa să fie în viață în momentul în care a venit Revoluția. Ei au fost ajutați de oameni cu suflet mare.

Paula Herlo a vorbit cu o parte din supraviețuitorii iadului de la Cighid, dar a reușit să se apropie greu de ei, pentru că nu își deschid sufletul cu usurință. Și-au șters din minte ce au trăit acolo. Au fost salvați, dar în prezent învață să trăiască și să scape de trecut. O parte din supraviețuitorii iadului de la Chighid au depus, totuși, mărturie...

În 1990, reporterii de la Spiegel TV surprindeau imagini șocante: copii lăsați să zacă în propriile fecale, urlete și sunetul obsesiv al paturilor ruginite ce se loveau de zidurile reci. Acest lagăr a adus Romania în fața întregii lumi cu un mare handicap, de care se chinuie și acum să scape.

În serile de iarnă, micuții se înghesuiau unii în alții ca să nu moară de frig, iar dimineața asistentele îi găseau acoperiți de promoroacă.

S-au născut a doua oară

Robi a fost abandonat în spital de părinți, după naștere. Pentru că era subdezvoltat, medicii l-au declarat irecuperabil. Acest diagnostic însemna condamnarea la moarte. A ajuns la Cighid în salonul 5, salonul morții.

Azi, muncește într-o piață din Oradea. Are un salariu de aproape șase milioane de lei vechi și e mulțumit că e pe picioarele lui. Românii încă îl resping, pentru că a avea deficiențe de orice fel se traduce prin handicap și marginalizare. Robi a învățat să trăiască cu asta și să se bucure totuși de ce are.

Deși pare că a uitat coșmarul prin care a trecut, sunt momente în care își amintește de salonul 5, de patul de fier, de robinetul stricat.

La Cighid n-a mai fost de când a plecat la școală, la oraș. Prieteni nu are, însă uneori merge în vizită la colegul lui de la cămin, Ioșca, un tânăr care a împlinit anul acesta 22 de ani. Erau colegi de salon. Ioșca era cel mai relaxat dintre ei. Așa e și azi. A terminat școala de meserii și este zidar, dar a mai făcut o specializare: confecționer încălțăminte. Când nu merge la serviciu, îi place să proiecteze case. Se visează arhitect. Despre Cighid nu prea vorbește, însă e singurul care, după ce a crescut, a încercat să afle adevărul.

O vreme, cu ei, în apartamentele sociale a locuit și Sarmanca. Stătea vizavi de patul lui Robi. Era singura care râdea când vedea oameni. În urmă cu câteva luni, o prietenă a convins-o să meargă la muncă în Italia. Și-a pierdut locul în apartamentul social și serviciul. Acum, locuiește pe străzi și a intrat într-un anturaj dubios. Doarme într-o mașină abandonată și simte că nimeni și nimic nu ar putea-o ajuta.

În 90, Renata era pe moarte. Dacă nu ar fi primit ajutor, probabil n-ar mai fi trăit mult. Fusese declarată irecuperabilă, deși nu avea nici un handicap. Soarta copiilor de la Cighid era pe mâna unor doctori care decideau dacă erau trimiși la moarte sau erau salvați. Azi tânăra e la casa ei și se mândrește cu ce a realizat. După ce a terminat liceul, s-a înscris la o școală postliceală de pedagogi de recuperare. A devenit, astfel, specialistul de care aveau copiii atâta nevoie când erau pe moarte...

Sursa: Bihoreanul, 03.01.2009

Joomla templates by a4joomla